Recenzie Specimenul – Semne Bune

Recenzia este extrasă de pe blogul Semne Bune

Dacă vă era dor de o poveste cu invazii extraterestre, v-ați găsit cartea! Andrei Trifănescu ne invită într-o lume aproape moartă, în care invadatorii au venit cu stelele și vor să transforme orice vietate în aliat.

Volumul „Specimenul”, apărut la editura Herg Benet – seria Cărțile Arven în 2014, este, așa cum spune coperta întâi, prima carte din seria „Invadatorii”. Pe aceeași copertă, însă, apare și prima confuzie: un mamut/robot/ceva sf care, iertată să fiu, nu îmi pare că s-ar regăsi prin poveste. Cu toate astea, e tentantă și îndeamnă spre lectură.

Specimenul - Andrei Trifanescu

O convulsie puternică mă zgâlțâie. Mă trezesc, iar toate cele petrecute cu o zi în urmă îmi trec prin fața ochilor precum un vis. Însă, cu cât clipesc mai des, cu atât îmi dau seama că lucrurile sunt reale. La fel de reale astăzi, așa cum au fost și ieri. (…)
Bârâitul mă întâmpină din primele clipe ale dimineții, iar sunetul acesta mă face să mă crispez.
– Ai zece minute pentru a te pregăti! îmi spune vocea metalică.

Cel puțin Specimenul 0039 avea o voce metalică ce-l avertiza. Ca cititor, n-ai. Așa că te trezești brusc pe o Insulă și, la fel de brusc, pare c-ai căzut din laborator, dintre halatele albe și gri, dintre ecrane tactile și tuburi groase. Apoi dai de Specimenul 0198, cu perspectivele ei asupra Insulei. Înainte ca vreunul să apuce să se dezmeticească (specimenele, coordonatorii sau tu), apar animale care atacă, furtuni și probe. Apoi, vine noaptea. Apoi, vine o altă zi și vin alte probe. Parcă începi să înțelegi. Până când nu mai înțelegi de ce personajul aleargă, de ce ploaia toarnă așa, de ce centrul de control țipă prin pădure și de ce nu le-a venit ideea întâlnirii specimenelor mai devreme.

Într-un fel de valuri de „Înțeleg” și „Nu mai înțeleg” rămâi până la final – sau, cel puțin, așa mi s-a întâmplat mie. Tocmai când se clarifică câte un aspect, apar altele confuze, care se lămuresc și ele, nu înainte, evident, să apară alte dileme. Acțiunea e încărcată, dar distribuită uniform de-a lungul desfășurării. Nu ai timp să te plictisești, dar nici să răsufli ușurat; nu-ți vine să te oprești, dar nici nu poți citi mai mult de un capitol fără să lași cartea și să inspiri adânc. La un moment dat, ai impresia că ai trecut în a doua carte din serie sau, cel puțin, că așa ar fi fost firesc.

Ce-i aproape surprinzător la cartea asta, față de tendințele literare, e că ai puține personaje, deci e ușor de reținut, de conturat și de diferențiat caractere. Ai doi coordonatori care pare că dețin controlul, două Specimene (și ce subtil a fost reliefată diferența de gen în atitudini!) și alți câțiva care vin în grupuri și pot fi identificați drept personaje colective: specimene din alte sectoare sau o familie – aici, însă, intenționat sau nu, cele două figuri masculine se confundă, prin numele asemănătoare: Maxwell și Mike. De asemenea, comportamentul acestei familii mi se pare, cu excepția Ammei, nesigur, oscilant, de parcă autorul nu știe încă ce vrea de la ea.

Firul narativ e bine construit și echilibrat. Totuși, unele aspecte se repetă fără a adăuga informații noi (de exemplu, nu sunt maxim interesată de cele trei dăți în care a făcut focul – era suficient să mi se descrie o singură dată); alteori, există pasaje mult prea dramatice sau romanțioase: trei paragrafe de detalii ale unui sărut, în timp ce lumea murea în foc și fier în spatele lor.

Ca impresie de corector neavizat, volumul e scris cu ochii închiși. Prima sută de pagini e scuzabilă, dar apoi apar nenumărate greșeli de acordare între părți gramaticale, cuvinte neterminate sau nearticulate, fraze care combină expresii. Nu doar că am impresia că e o traducere stângace sau că e scris de două persoane, dar mi se pare că trei perechi de ochi – autor, editor, corector – au lecturat doar; plus că lipsa de atenție face ca o rană avută inițial de colega unui specimen să devină, peste două pagini, rana lui, nu a ei (și alte astfel de confuzii peste care treci, căci sunt plasate exact în pasajele tensionate).

Deși ideea pare, cel puțin inițial, foarte asemănătoare cu cea din Jocurile Foamei, volumul „Specimenul” merită citit, măcar pentru a-ți pune întrebarea: tu ce-ai face? Descrierile sunt savuroase și te lasă să intri în poveste și să rămâi blocat acolo, cel puțin în următoarea zi. În spatele stângăciilor de redactare, seria „Invadatorii” merită urmărită în anul ce vine – sper! – la Herg Benet.

TITLU: Specimenul
AUTOR: Andrei Trifănescu
EDITURĂ: Herg Benet – seria Cărțile Arven
APARIȚIE: 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s