Eternity – about tenderness.

abstract-art-3Printr-o întâmplare nu tocmai voluntară, printr-o influență neprevăzută ce ține de infinita putere de răstălmăcire și atotcunoaștere a destinului, prin fortuita manifestare a forțelor universului, am ajuns, și de această dată, să ne aflăm în aceeași situație. La ce mă refer prin menționarea termenului de ”situație”, care, prin natura sa, este constituit dintr-o multitudine de explicații? Nimic mai simplu sau mai complicat decât acțiunea de împotrivire a două voințe. Mai simplu: existența unei gâlceve. Mai rău, repetivitatea constantă a acesteia.

Nu pot spune că mă plâng. Suntem doi oameni distincți. Deși timpul ne-a dovedit faptul că există similitudini variate, în continuare suntem două persoane diferite. Chiar dacă suntem construiți din contraste și sunt deosebiți prin însuși natura noastră, încercăm să creăm acea armonie, acea pace și liniște care să ne însoțească mereu.

Ce simt acum? Dacă mi-ai arunca în față un caiet și o carte de matematică și m-ai amenința cu moartea, dacă nu rezolv cele mai complicate exerciții, mi-ar fi mult mai ușor, decât să stabilesc ce anume simt în momentul de față. Acest amalgam de senzații și sentimente ce se izbesc unele de alte în interiorul meu, se încolăcesc, se unesc, apoi par că renasc și se înmulțesc, îmi creează o neliniște care mă sperie.

Mulți oameni sunt înclinați să afirme faptul că propriul nostru trup nu se lasă comandat de voința sentimentelor. Dacă nu mă înșel, există și cercetări care infirmă aceste afirmații. Și, chiar dacă ar exista cercetări sau nu, chiar dacă oamenii ar afirma asta sau nu, pe mine, unul, sentimentele mă influențează. Mă atacă și mă supune unei asupriri neîncetate. În momente de maximă fericire, corpul pare că se închină acestei senzații, fiecare mușchi se relaxează, mintea se destine și toate funcțiile sale se echilibrează. Dar, din când în când, există acel moment în care de la fericire, corpul este forțat să se subjuge unei contracții. Se simte obligat să se târască în cealaltă extremă. Este supus energiile negatice, stresului, emoțiilor puternice cu încărcătură nocivă. Atunci se produce procesul reversibil. Organele responsabile de funcțiile vitale par că-s mahmure și nu sunt conștiente de rolul lor în structura organismului. Apoi, mintea parcă devine un stup greu și apăsător. Pare că în interiorul cutiei craniene roiește un stol de albine îngrozite, agitate și răzvrătite. Fiecare mușchi al corpului se încordează, încheieturile sunt acaparate de dureri crunte, iar circulația pare că se slăbește. Apoi urmează întreabarea: ce se întâmplă? Dar, înainte de a oferi un răspuns, toate acestea se concentrează asupra unei manifestări unitare: acea durere ce se implantează în piept, precum un pumnal care se adâncește în carne. Și devine mai puternică, apoi mai pronunțată și pare că se alipește organismului. Pare că de acum încolo va trăi în acesta, în simbioză cu celelalte organe, dar în timp își va slăbi intensitatea, ca apoi să revină puternică și accentuată. De ce survine această durere? Pentru că noi, ființe lăsate pe acest Pământ derizoriu, sunt acaparați de acel sentiment pe care nimic nu-l poate face să înceteze să iasă la iveală. Anume, ne îndrăgostim.

Și ne îndrăgostim atât de tare, încât lumea devine nimic, cerul nu mai există, realitatea se risipește în neant, societatea se estompează, nevoile propriei noastre persoane devin nesemnificative, iar tot ceea ce contează este acel suflet căruia ne dăruim cu totul. Ne dăruim existența și ajungem până-n punctul în care ne-am închina și viața persoanei de lângă noi. Suntem mânați cu o asemenea măiestrie de această iubire puternică, încât tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, atingem și amintim, este acea ființă care ne-a atins sufletul și și-a găsit locaș în interiorul acestuia. Iar noi, în mod evident, nu ne dorim decât ca acea persoană să rămână acolo întru eternitate. Pentru că iubirea pe care i-o purtăm este atât de mare, încât masivitatea eternități ni se pare neînsemnată, față de dorința fățișă a ne petrece această eternitate alături de sufletul căruia ne-am închinat acest sentiment absolut remarcabil.

Dar acestea fiind spuse, sunt forțat să revin la fragmentul inițiatic, de la care a decurs reprezentarea durerii și a iubirii. Nu vreau să cred că iubirea înseamnă durere sau că durerea este iubire, ceea ce îmi sună de-a dreptul absurd. Iubirea este iubire, iar durerea este durere. Da, există aici o similitudine. Există cazuri în care prin intermediul durerii se transmite sentimentul iubirii, sau iubirea este alimentată de durere. Dacă stau bine să mă gândesc, aceste cazuri dețin o pondere mai semnificativă, decât cazurile de iubire sau durere singulare. Dar asta ce ar vrea să însemne? Atunci când iubim, când simțim și trăim acest sentiment cu o asemenea intensitate, încât uneori suntem copleșiți de ea, nu putem să scăpăm de inevitabila durere care, implantată o dată în piept, rămâne acolo, dornică se se manifeste iar și iar? Îmi este greu să o recunosc, însă cred că așa este. Acea iubire exuberantă ce rodește în interiorul noastru și își întinde rădăcinile adânc și se răspândește până când ne cuprinde cu totul, ne face atât de vulnerabili în fața acestei dureri. Pentru că orice lucru care nu se conformează viziunii noastre asupra iubirii și a relațiilor, ne produce scurte dezechilibre. Aceste dezechilibre ajung din nou la normalitatea obișnuintă, dar dacă sunt produse cu o frecvență insuportabilă, duc inevitabil către un dezechilibru general distrugător, în urmă căruia ființa are nevoie de timp și resurse pentru a reveni la standarde normale.

Există o contradicție a durerii. Rănește-mă, fă-mă să mă doară, dezechilibrează-mă, dar, paradoxal, iubirea crește. Atacul durerii ar trebui să distrugă iubirea, să o sfărâmițeze și să o facă pulbere, iar în urma ei să nu mai rămână nimic. Însă, paradoxal, durerea alimentează iubirea. Chiar și în plin dezechilibrul, iubirea răzbate cu o asemenea forță, încât cu greu poate fi înțeleasă. Răzbate și își întinde din nou rădăcinile, apoi crește cu și mai multă ambiție, se dezvoltă cu o asemenea dorință, încât durerea nu poate face altceva decât să se retragă, să se estompeze și să dispară. Ar trebui să înțelegem că iubire și durerea sunt două lucruri care merg mănă-n mână. Se autocompletează și devin un tot care alimentează relația dintre două ființe, deși diferite, destinate să fie împreună, căci misterioase-s căile nebănuite ale influenței destinului.

M-am îmbolnăvit de iubire și m-am lăsat măcinat de ea. M-am împrietenit cu durerea și am lăsat-o să-și facă adăpost în pieptul meu. Acum sunt tovarăș cu iubirea, iar durerea este geloasă. Acum sunt prizonierul durerii, iar iubirea se ridică de sub zdrobitura durerii. Mă doare. Uneori mă doare atât de tare, încât mă ard lacrimile în colțurile ochilor. Alteori durerea este atât de puternică, încât simt cum sentimentul de sufocare îmi apasă plămânii din interior spre exterior. Dar, după toate acestea, cea care răzbate trufașă este iubirea. Deodată se manifestă ca un val uriaș, ca un vând năucitor, ca o forță nevăzută și acaparatoare. Mă cuprinde cu totul și înflorește și se manifestă în interiorul meu cu asemenea putere, încât nu pot face altceva, decât să mă las alintat de prezența ei.

Pentru sufletele zbuciumate care și-au ostenit să-și arunce ochii peste amalgamul de mai sus, poate că acum veți înțelege ce-i cu anormalitatea ce se seamănă uneori în iubirea voastră. Fie ca durerea să vă fie stimulator și călăuză în manifestarea complexă a iubirii.

Există suficiente moduri prin care să-ți mărturisesc ce simt pentru tine? Nu. Căci nici măcar infinitul nu este infinit, atunci când vine vorba despre iubire. Cu toate acestea, te iubesc!

01.09.2014

Anunțuri

Un gând despre “Eternity – about tenderness.

  1. Într-adevăr, cu toate că suntem atât de complecşi, atât individual, cât şi general, există o gamă largă de similitudini între noi. Mă gândesc că poate aşa reuşim să creem iubirea în existenţa noastră. Înainte să-ţi dau răspunsul meu pentru adevărata iubire, cea pe care ai descris-o tu, aş vrea să-ţi povestesc despre un concept care mi-a fost aruncat în faţă, nu cu mult timp în urmă şi care trăieşte la baza următoarelor entităţi, dacă le pot spune aşa: destin, iubire, durere, iluzie. Mie, care sunt o romantică incurabilă, îndrăgostită de iubire şi de oamenii frumoşi (nu mă refer neapărat la fizic, bineînţeles), mi s-a spus că amalgamul ăsta de sentimente pe care îl tot cărăm după noi în goana noastră după viaţă nu-i altceva decât o iluzie. Practic, iubirea asta pe care o descrii tu aici nu-i altceva decât o mare, mare minciună. În ceea ce priveşte durerea, ei bine, durerea e rezultatul minciunilor, iluziilor, care se sparg deasupra inimilor noastre. Aşadar, dacă nu am crede în iluziile astea, ne-am cufunda în durere. Tocmai de aceea, iluziile continuă să existe, însă au momente în care se crapă, sau se fărămiţează în faţa noastră, urmând ca mai apoi să fie refăcute – tot de noi.
    Imaginează-ţi cât de mare mi-a fost dezamăgirea când am auzit toate cuvintele astea. Totodată, imaginează-ţi ce frumos mi-a vindecat sufletul articolul tău, care m-a luat de mână, m-a dus în faţa celor care cred că trăim în iluzii şi mi-a spus: „Uite, ce adunătură de oameni trişti.”
    Dragul meu, dacă nu ar fi iubire în lume, ne-am rătăci şi ne-am săpa gropile în propriile gânduri. Acolo am muri cu toţii. Mai rău, poate chiar între gândurile lumii. Pe lângă stilul impecabil în care ai scris acest articol, te felicit şi pentru că ai spus lucrurilor pe nume şi, ei bine, da, mi-ai citit gândurile, exact cum ai spus. 🙂

    Emilia E. Tănase

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s